Vara este, mai mult ca oricând, vremea vacanțelor. Un timp al călătoriilor în necunoscut, o desprindere de cotidian și o aventurare către tărâmuri noi și fascinante. Vera Drăgoi este o călătoare prin definiție, o temerară a zilelor noastre și poate, tocmai de aceea, și cel mai potrivit ghid într-o incursiune pe drumuri celebre, dar și pe căile mai puțin bătătorite ale spațiului interior.

Interviu de Felicia Abaza

Cine este Vera Drăgoi?

Dacă îmi puneai întrebarea asta acum nişte ani, ţi-as fi răspuns aşa: „Am absolvit Universitatea Politehnică din Bucureşti, am făcut un master în management şi am lucrat 10 ani în marketing.“ Acum însă pot să-ţi spun că sunt un om aflat într-o lungă şi frumoasă călătorie către propriul sine, începută acum 10 ani, când am ales să-mi lansez propria afacere, renunţând la statutul de angajat şi dedicându-mă cu totul acestui proiect, călătoriilor şi dezvoltării personale.

Eşti, de felul tău, o călătoare. Cum ţi-a venit ideea să pleci pe El Camino? Mai cunoşteai persoane din România care făcuseră asta?

Am aflat despre El Camino din cartea „El Camino, o călătorie a spiritului“, scrisă de cunoscuta actriţă Shirley Maclaine. Parcurgând povestea ei, m-am simţit puternic atrasă de posibilitatea acestei experienţe. La început nici nu ştiam de existenţa unui traseu real, aflat la baza experienţei sale, dar am început să caut informaţii pe internet şi, zi de zi, entuziasmul meu creştea, la fel ca şi dorinţa de a pune lucrurile în ordine, astfel încât să pot porni apoi la drum.

Am întrebat în stânga şi-n dreapta, dar nimeni nu auzise de cineva care să fi parcurs traseul. Cred că au existat câţiva români, cu ani în urmă, care au făcut călătoria, dar n-am reuşit să aflu nimic concret. La nivelul anului 2004, eu am fost printre primii care s-au încumetat să pornească la acest drum.

Ce înseamnă, de fapt, El Camino?

În spaniolă, „camino“ înseamnă drum, cale. Dar ne-am obişnuit să desemnăm prin acest cuvânt pelerinajul către mormântul Apostolului Iacob, aflat în catedrala de la Santiago de Compostela – El Camino de Santiago sau Drumul Sfântului Iacob, cum este cunoscut. Există cel puţin 7 trasee ce pornesc din diferite regiuni ale Spaniei şi Portugaliei, toate întâlnindu-se la mormântul Apostolului.

Alături de Ierusalim, Drumul Sfântului Iacob este unul dintre cele mai importante pelerinaje ale creştinătăţii, primele atestări ale acestuia datând din secolul al IX-lea. El Camino Frances, una dintre principalele rute de pelerinaj, urmează, de fapt, calea unei vechi rute comerciale, care se încheia pe ţărmul Atlanticului, la Finisterre, considerat pe atunci a fi cel mai vestic punct al continentului, capătul pământului.

Încă din vremea Imperiului Roman, Calea Lactee a fost reperul călăuzitor pe timpul nopţii, indicând direcţia de urmat către ocean. Dacă, în vremea Evului Mediu, pelerinii porneau pe cale pentru iertarea păcatelor, în secolul XXI motivele parcurgerii drumului sunt la fel de diferite precum sunt şi cei ce-l parcurg.

Te-a schimbat această „călătorie iniţiatică“? Ai mai făcut şi alte destinaţii pe jos?

Drumul Sfântului Iacob a fost una dintre cele mai frumoase şi profunde experienţe pe care le-am trăit. A fost experienţa care mi-a ridicat un văl de pe ochi şi mi-a dat şansa să încep o a doua viaţă, cu noi valori şi noi preocupări. Aşa a apărut dorinţa de a mă îndepărta oarecum de lumea corporaţiilor, în esenţă de consumerismul iraţional şi de toate tentaculele lui, pe care le-am perceput la vremea respectivă ca extrem de limitative.

Mi-am dorit o viaţă cu mai mult timp liber, în care să pot călători, să descopăr locuri şi culturi noi, să-mi îmbogăţesc spiritul, să găsesc răgazul pentru a medita la rostul vieţii şi al tuturor lucrurilor cu care mă confrunt pe drumul meu. Patru ani mai târziu, în 2008, am parcurs o altă rută către Santiago de Compostela – El Camino Portugués – de la Lisabona până la Santiago de Compostela, în Spania.

A fost o călătorie superbă, fără să fie însă la înălţimea primului pelerinaj din punct de vedere al experienţelor şi transformărilor interioare. Sunt convinsă însă că este un aspect subiectiv şi nu înseamnă că pentru altcineva nu ar putea fi o experienţă la fel de preţioasă cum a fost pentru mine ruta franceză – El Camino Frances, cum este cunoscută.

El Camino e considerat o călătorie spirituală. Mie mi se pare și o probă de anduranţă fizică. Cum te-ai pregătit pentru asta?

De fapt, nu m-am pregătit deloc din punct de vedere fizic. Exceptând o plimbare de 10 km prin Bucureşti, pe care am făcut-o ca să înţeleg ce înseamnă 10 km, nu am făcut nimic. În schimb, am fost foarte atentă cu alegerea echipamentului: rucsac, încălţări, haine – m-am informat foarte bine, am citit tot ce am putut găsi pe internet despre asta.

Eram o fire sedentară, iar ideea de a parcurge 800 de kilometri pe jos mi se părea absolut halucinantă. Ştiam că nu aş reuşi să-mi construiesc condiţia fizică înaintea plecării, aşa că nici n-am încercat. M-am bazat însă foarte mult pe motivaţia puternică. Ştiam că 75% dintre şansele de a străbate întreaga distanţă vor fi garantate de voinţa mea de a reuşi.

Restul l-am pus pe seama echipamentului, pe care l-am privit ca pe un mijloc de a-mi uşura efortul. Se spune că majoritatea pelerinilor aruncă, pe parcurs, multe dintre lucrurile pe care le au în bagaj. Eu am trecut prin procesul selecţiei încă dinaintea plecării.

În câteva rânduri, am reevaluat conţinutul rucsacului şi am mai scos câte ceva, până când am rămas cu 6,5 kg. Pare puţin, probabil, pentru o lună de zile, dar e destul de mult când nu eşti antrenat, iar la faţa locului realizezi că trebuie să mai adaugi aproape încă 1 kg în alimente şi apă.

Poate fi El Camino o vacanţă? Cui i-ai recomanda aşa ceva?

Absolut! O vacanţă mai bună decât oricare alta. Chiar de-ar fi să petreci numai 10 zile pe Camino, cu 15-20 km/zi, tot ai fi cu mult mai „câştigat“ la final decât după un all inclusive. Aş recomanda-o celor care vor să încerce şi altceva, care simt nevoia să se odihnească prin mişcare, care şi-au ignorat nevoile trupului din lipsă de timp ori din obişnuinţă, celor care simt nevoia unui timp cu ei înşişi, ori celor care îşi doresc să interacţioneze cu oameni noi.

Dar, mai ales, aş recomanda-o celor care nu-şi găsesc locul, care simt că nu se mai potrivesc în viaţa lor şi nu ştiu încotro să o apuce. În cazul acesta, însă, le recomand să-şi găsească timp să parcurgă tot traseul şi să aloce măcar o lună de zile pentru asta.

După primul Camino ai scris şi o carte, intitulată „Camino – 800 de kilometri pe jos. O călătorie care mi-a schimbat viaţa“. Ce-a însemnat consemnarea acestei experienţe în scris?

A fost o experienţă extrem de firească, mi-a venit foarte uşor să aştern pe hârtie povestea. Deşi am consemnat foarte puţine evenimente pe parcursul călătoriei în jurnalul meu, întreaga experienţă mi-a rămas vie în memorie pentru mult timp.

A fost, în primul rând, cea mai puternică trăire a momentului prezent pe care am experimentat-o, iar asta s-a simţit şi ulterior în claritatea amintirilor. Am început să scriu pentru că mi-era imposibil să le dau prietenilor mei un răspuns suficient de cuprinzător la întrebarea „Cum a fost?“. M-am gândit că cel mai bine ar fi să aştern totul pe hârtie, astfel încât să poată simţi experienţa mea aşa cum am trăit-o şi cum s-a reflectat în conştiinţa mea.

Am scris din dorinţa de a împărtăşi întâmplările şi trăirile care mi-au marcat adânc existenţa, în speranţa că vor fi şi altora de folos. În schimb, mi-au folosit în primul rând mie. Retrăind pas cu pas întreaga călătorie în momente ale vieţii mele obişnuite, cu bune şi rele, învăţăturile dobândite pe drum m-au sprijinit să rămân prezentă, să nu mă pierd din nou în păienjenişurile minţii şi, mai ales, m-au ajutat să-mi restructurez mintea şi să nu o mai las să alunece pe vechile făgaşuri ori tipare de gândire.

Ce te-a determinat să renunţi la un job clasic şi bine plătit, la o carieră, pentru a-ţi pune pe roate propria afacere?

A fost, în primul rând, dorinţa de a avea mai mult timp liber, dorinţa de a călători şi, nu în ultimul rând, dorinţa de a porni ceva pe cont propriu. Am ales un domeniu care-mi permite să călătoresc, chiar şi atunci când sunt acasă: am deschis un mic hostel. Ne vizitează călători de pe toate continentele şi, în felul ăsta, aventura descoperirii altor culturi continuă şi când sunt acasă.

A fost greu să te desprinzi? A meritat? Te-a ajutat ceea ce ştiai din cariera ta în marketing pentru a conduce un hostel?

A fost greu să mă desprind, pentru că îmi plăcea foarte tare echipa mea din perioada respectivă şi, de asemenea, proiectele pe care le dezvoltam atunci. Pe lângă asta, a fost greu să renunţ la un venit sigur, în favoarea unei iniţiative private pentru care nu aveam nicio garanţie. Experienţa de marketing mi-a fost utilă încă din faza de planificare, în evaluarea iniţială a afacerii şi a mediului în care urma să o pornesc.

De asemenea, experienţa acumulată în managementul proiectelor şi de brand, în formarea şi conducerea unei echipe, a fost cât se poate de benefică. Deşi a fost şi este mult mai greu decât m-am aşteptat şi m-am lovit în fiecare an de provocări mari, nu aş schimba trecutul în niciun fel. Consider că

greutăţile prin care am trecut, din toate punctele de vedere, m-au îmbogăţit şi m-au învăţat cu mult mai multe decât orice altă variantă de carieră. Privind cum oaspeţi individuali, grupuri ori companii diverse, români sau oameni din alte colţuri ale lumii, care ne-au ales la un moment dat, revin mereu şi se simt la noi ca acasă, simt că am reuşit să construiesc un produs de succes, definit perfect de numele pe care i l-am ales: Friends Hostel.

Călătoreşti foarte mult… singură. Cum reuşeşti să faci asta?

Simplu, mă uit pe harta lumii, încerc să-mi dau seama unde aş vrea să fiu pentru o vreme şi apoi mă organizez. De regulă călătoresc iarna, când activitatea hostelului este foarte redusă şi pot rezolva online problemele curente. De obicei, plec pentru perioade mai lungi, peste o lună, pentru că e mult mai ieftin în felul ăsta. Nu am prieteni care să poată lipsi atât de mult timp şi atunci am de ales între a rămâne acasă sau a pleca singură. Ultima variantă mi se pare mult mai atrăgătoare.

Cum planifici aceste călătorii îndelungate?

La drept vorbind, nu prea planific. Contează cel mai mult ce îmi doresc: să explorez noi teritorii, să lucrez de undeva unde e soare, să fac un pelerinaj. Apoi aleg destinaţia mai mult în baza intuiţiei, pur şi simplu îmi imaginez cum m-aş simţi într-un loc sau altul de pe pământ şi-l aleg pe cel în care simt că mi-ar fi bine – un loc unde să fie, de regulă, şi cald. Sigur, am o minimă idee despre locurile respective, despre istoria lor, ori situaţia actuală.

Multe informaţii se adună din alte călătorii sau de la cei care vin la noi la hostel. Tot de la ei am aflat că nu există cu adevărat mari pericole nicăieri, că peste tot sunt femei care călătoresc singure, cu rucsacul în spate. Tot ce planific de obicei sunt primele trei nopţi, pentru care îmi fac şi rezervări într-un hostel.

Prefer hostelurile pentru că sunt mai ieftine şi oferă posibilitatea de a interacţiona cu alţii oricând vrei să nu fii singur. De acolo încep să-mi organizez paşii următori, funcţie de ce „se arată“: locuri de care aflu de la alţi călători sau de la hostelieri. Tot de la ei aflu de obicei şi care e cea mai bună cale de a ajunge la punctul următor, poate chiar şi unde să mă cazez.

Ce s-a schimbat? În primul rând lumea, planeta noastră, mi se pare acum mult mai mică, mai preţioasă şi mai fragilă, iar oamenii ce o populează mult mai interconectaţi. Oamenii aceia îndepărtaţi, despre care înainte ştiam doar din auzite, citite ori văzute în documentare şi filme, devin oameni reali, cu chipuri şi vieţi la fel de concrete precum ale noastre. Şi, odată cu asta, s-a schimbat şi felul în care percep lumea şi viaţa.

Ce faci pentru a obţine o stare de bine?

Plimbările în natură, călătoriile mai scurte sunt pentru mine mijloace de reconectare la sinele meu, la starea firească de a fi. Meditaţii sau yoga uneori, mişcare – oricând am ocazia–, dar mai ales încerc să menţin o curăţenie a minţii, căci ea este cea care ne spune că avem sau nu o stare de bine. Nu pot să spun că nu mai pic în ispita gândurilor şi grijilor, dar am învăţat să observ asta şi încerc întotdeauna să mă resetez, să revin la ceea ce am învăţat pe Camino.

Foarte important este şi faptul că am renunţat la televizor. Îmi culeg informaţiile de care am nevoie din spaţiul virtual, fără să mă expun la întregul mix prezent la TV. Călătoriile îndelungate sunt calea mea spre autocunoaştere, un fel de laborator cu plasă de siguranţă, în care pot privi în mine prin oglinzile curate oferite de situaţiile trăite şi de cei pe care-i întâlnesc, cu care nu am o istorie personală ce mi-ar putea afecta înţelegerea corectă a realităţii. Altfel, iubesc cu pasiune viaţa, iar asta îmi ocupă, evident, tot timpul.